O prezenţă inedită în peisajul cultural-ştiinţific al României:

În anul 2003, la Bucureşti lua fiinţă o instituţie cu un profil incitant, unică în România şi destul de rar întâlnită în Europa şi în lume: Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi.

Impulsul pentru înfiinţarea Muzeului a venit din partea premierului de atunci al României, Adrian Năstase, care împreună cu soţia, Daniela Năstase, a donat noului aşezământ cultural o bogată colecţie cartografică, adunată în aproape 30 de ani.

Într-un amplu Cuvânt introductiv la primul volum dedicat prezentării Muzeului (Descriptio Romaniae, tipărit în 2004 în condiţii grafice remarcabile), prof. dr. Adrian Năstase explică resorturile care au stat la baza acestei iniţiative: „S-a mizat pe faptul că harta merge mână în mână cu aventura cunoaşterii şi este un element definitoriu al civilizaţiei umane, al clipelor de graţie dar şi al marilor tragedii. A exista pe o hartă înseamnă bucuria şi mândria identităţii, cursul firesc al naşterii, existenţei şi afirmării unei naţiuni. Şi, nimic nu defineşte mai dramatic o catastrofă naturală sau ororile războiului aşa cum o face sintagma a şterge de pe hartă. După cum a nu figura pe nici o hartă este echivalentul enigmei, al marilor întrebări, al misterelor dar şi al provocărilor”.

Într-adevăr, hărţile au fost întotdeauna mărturia marilor descoperiri geografice, unele dintre ele lărgind considerabil universul cunoaşterii şi influenţând în mod esenţial evoluţia lumii ori schimbând pur şi simplu cursul acesteia.

Pentru prima dată, vizitatorul obişnuit ori cercetătorul preocupat de o anumită problemă are posibilitatea de a lua contact direct cu o colecţie de peste 800 de hărţi şi gravuri vechi, în măsură să sugereze evoluţia istorică a realizărilor cartografice pe întregul mapamond, incluzând fireşte şi spaţiul românesc. Vom întâlni aşadar, într-o organizare sistematică, alături de mari geografi şi istorici antici precum Strabon, Ptolemeu sau Herodot, pe marii creatori de hărţi ai Renaşterii (Lorenz Fries, Sebastian Munster), mergând până la „secolul de aur” al cartografiei olandeze (Gerard Mercator, Abraham Ortelius) sau la realizări ale lui Nicolas Sanson (1600-1667), creatorul şcolii franceze de cartografie. Să mai notăm că, în timp, odată cu creşterea exactităţii hărţilor apare şi o îmbogăţire artistică a elementelor componente ale acestora, astfel că multe dintre piesele muzeului reprezintă veritabile creaţii care trebuie descifrate şi interpretate pentru a înţelege semnificaţia lor culturală, spiritul epocii şi al societăţii în care au fost realizate.

Pe drept cuvânt se spune că harta reprezintă o formă de comunicare în cel mai înalt grad, utilizând un ansamblu condensat de semne şi simboluri cu o mare capacitate de expresie, un adevărat esperando grafic, care contribuie la apropierea şi mai buna înţelegere şi cunoaştere a oamenilor de pretutindeni.

Aşa cum notează Octavian Ion Penda în Prefaţa la albumul menţionat, „distanţele în timp şi spaţiu dispar şi se supun puterii gândului. Fluctuaţiile înregistrate pe hărţi; ascensiuni, descreşteri comprimă timpul şi fac din hartă purtătoarea potenţialităţii unui popor – istoria se desfăşoară sub ochii tăi. Vedem ce a fost, ce este şi ce va deveni o naţiune sau grup uman”.